Astăzi am dat peste un cuvânt englezesc care nu știam cum se traduce în română: emmer. După ce m-am informat, am aflat că este un soi de grâu care se cultiva în trecut, de exemplu în Epoca Bronzului.
Și căutând pe nenea Google, am ajuns la un magazin online care vinde astfel de grâu. Iată cum îl descriu cei de acolo, foarte informativ:
Emmer (Triticum dicoccum ) este un grâu antic, ancestral, care la fel ca Spelta sau Einkorn, are bobul adăpostit de o teacă și este mai bogat în nutrienți decât grâul obișnuit, fiind și foarte delicios la gust.
Redescoperit în urma săpăturilor arheologice la începutul secolului 20, cultivat încă din anul 17.000 î.Hr (datare cu radiocarbon), este cunoscut şi sub denumirea de grâul faraonului. Grâul Emmer are randamente mai mici decât cele ale grâului modern, dar este mult mai rezistent la boli și se pretează pe soluri sărace. Cel mai important la acest grâu este structura glutenului diferită de cea a tipurilor moderne, fiind mai digerabil de către persoanele cu sensibilitate la gluten sau alergii.
Așadar: mai bogat în nutrienți decât grâul obișnuit, foarte delicios la gust, mai rezistent la boli, nepretențios din punct de vedere al solului și mai tolerabil de către cei care au intoleranță la gluten. Deci numai chestii bune. Plus termeni ca „ancestral” și „grâul faraonului”, care sună mai mișto, mai atractiv, mai altfel.
Problema mea e că ăsta e cam primul rezultat din Google. Și nu știu dacă să mă încred în ce scrie acolo sau nu, dat fiind că magazinul care vinde emmer va dori, nu-i așa, să zică că-i mai răsărit, mai bun, mai digerabil, mai minunat decât grâul nostru cel de toate zilele.
Pe de altă parte, dacă chiar este mai bun, poate ar merita cultivat și încercat. Adică, nu ne plângem noi că azi mâncam mai prost, mai artificial, mai conservat decât o făceau bunicii și stărmoșii noștri? Poate chiar așa e. Dar grâul nostru modern, fiind mai eficient (și generând prin asta un profit mai mare), a ajuns să-l înlocuiască pe cel vechi, mai gustos.